24 decembrie 2009
Dragă mamă,
Mâine e Craciunul.E Craciun pentru toţi ceilalţi.Pentru mine şi tata nu este.Pentru că tu nu eşti lângă noi.Eşti la mulţi,foarte mulţi kilometrii depărtare.
Uită-te la mine,mamă !Am crescut.Am aproape 19 ani.Ştiu că peste alţi mulţi ani,o să am şi eu familia mea.Dar deocamdată îmi vreau familia asta înapoi...
Vreau să fac lucrurile bine,să ai motive să fii in continuare mândră de mine.
Dar în momentele astea,în care mâna tremurândă aşterne aceste cuvinte,simt o revărsare de sentimente...Şi nu mai pot,mamă.Vreau sa fiu mică,să nu mai cunosc frica,lipsa banilor,să nu mai ştiu cum e să ai o inimă frântă,să nu mai ştiu cum e să-ţi moară bunica în braţe,să nu mai ştiu cum e să tragi un fum ca să ameţeşti şi să te simţi mai bine...Nu mai vreau nimic din toate astea.
Vreau să mă ţii la pieptul tău,să-mi spui că mă iubeşti.Să-mi promiţi că n-o să mai plângi şi că o să fii mereu lângă mine...
Mă simt atât de neputincioasă,am mâinile moi şi inima chircită.
Teiubescmamamea !Atât pot eu să zic dintr-o suflare !
Cu drag,
Simi
Întuneric
Era searǎ...dar nu mai era la fel ca in alte seri!Îşi dǎduse seama cǎ-l iubeşte...
Şi astfel în fiecare searǎ dorea sǎ-l întalneascǎ,îi cǎuta ochii în toate colţurile întunecate ale lumii,pe toate zidurile vedea scrijelit numele lui,în chipurile tuturor vedea gingǎşia lui.
Îl iubea...cu tot sufletul,dar ştia cǎ el n-ar privi-o asemenea pe ea,erau doar cei mai buni prieteni...şi asta îi strǎpungea sufletul.Mai dureros era faptul cǎ nu o vedea,nu observa iubirea ce o purta pentru el,în schimb el suferea pentru o fatǎ ce nu-l merita..
Era una din serile în care...îl chema cu sufletul.
A ajuns acasǎ şi în faţa scǎrii era tocmai el...el.
A amuţit la vederea lui.Tot ce i-a stat în putinţǎ a fost sǎ-l îmbrǎţişeze.
-Am simţit cǎ ai nevoie de mine!O presimţire...i-a spus el.
Uimitǎ i-a rǎspuns şi cuvintele i-au ieşit din gurǎ fǎrǎ sǎ vrea:
-Am foarte mare nevoie de tine!
-Şi eu...vroiam demult sǎ ţi-o spun!Poate cǎ nu simţi la fel şi ştiu cǎ dacǎ ţi-o spun nu vom mai fi la fel ca înainte...se va schimba totul...dar,te iubesc!zise el cu lacrimi în ochi.
Extrem de uimitǎ şi cu inima desprinsǎ din piept,zburdându-i parcǎ prin tot corpul îi zise:
-Ştii bine cǎ şi eu te iubesc!Doar eşti cel mai bun prieten al meu...
-Te iubesc mai mult de atât!îi zise el şi o sǎrutǎ profund.
Era seara aceea...în care,înainte de culcare,îşi imagina aceste clipe retrǎindu-le de parcǎ s-ar fi intâmplat zi de zi.
Însǎ printre aceste iluzii frumoase se strecurau vorbele lui din viaţa realǎ...spuse acum câteva zile:"O iubesc...dar ea nu mǎ vede...e..."
E alta...nu era ea...cea care îl iubea cu adevǎrat.
Începu sǎ plangǎ zgomotos şi scrise din nou pe sufletul sǎu,cu condeiul singuratǎţii:
"Când Cupidon pe frunte te sǎrutǎ
E-atat de blând...şi-apoi e fioros."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu