Mi-am dezvoltat o latură extrem de periculoasă. În sensul că pot să-mi duc zilele cu ea, dar nu mă pot decide dacă îmi face sau nu placere să mă chinui puțin câte puțin, sfârșind prin a da foc cuvintelor și a scuipa scrisul.
Îți spun în gând. M-am hotărât. Deocamdată e unicul, micuțul și confortabilul mod prin care îți pot spune, fără să-mi fie frică, fără să simt că pierd, că mă pierd...fără să simt că neîncrederea îți sapă șănțulețe pe tâmple.
Ți-am spus azi-dimineață, când încă dormeai și atunci când te-ai trezit și m-ai privit cu ochi de copil, când îți simțeam gândurile furnicându-mi mie pielea. Ți-am spus și ieri seară, printre cearșafuri, când luminile au explodat întuneric pe sufletele noastre.
Te simt în fiecare por, pe gene am praf de stele sub care am rătăcit de atâtea ori în speranța că mă regăsesc în tine. Te iubesc pentru că te simt și te simt pentru că te iubesc. Ciclu vicios.
Și n-am nevoie de ticăitul unui ceas sau de foșnet de file care să-mi spună contrariul.
