"Tocmai a pășit în vagonul în care stăteam plictisit și rezemat de bara rece din metal, bătând nervos, cu piciorul în podeaua respingătoare a trenului. Se închid ușile și vocea monotonă anunță numele următoarei stații.
Ea se rezeamă, la fel ca mine, de bară, dar de cea din celălalt capăt, destul de departe de mine și nu știu ce instinct mă face să mă apropii puțin de ea. Poate că voiam să aflu cum miroase, poate voiam să aflu cum o cheamă, poate voiam să aflu ce poartă în suflet. Sunt puțin nebun. De fapt, m-au înnebunit genele ei, pe care le mișcă neîncetat și buzele-i care freamătă- poate e nerăbdătoare să ajungă. Nu m-am gândit la asta. Oare la ce stație coboară? Oare cât timp mi-a mai rămas s-o admir? Să intru în vorbă cu ea? Am s-o sperii. S-o întreb cum o cheamă? Maria, Raluca, Alina? Mai bine nu o întreb nimic, mai bine tac și o privesc cât e de frumoasă, dorindu-mi ca măcar ea să-mi adreseze câteva cuvinte fie chiar și pentru a mă certa că mă holbez la ea. Dar nu se întâmplă nimic. Vreme de patru stații nu face decât să fie încântătoare. Când și când îi captez atenția: se uită fix la mine și apoi parcă se rușinează și alege alt punct pe care să-l fixeze.
Are trei alunițe pe obraz. Îmi imaginez ce formă iau obrajii ei atunci când zâmbește. Are parul lung, atins de raze de soare- am juca "Ascunselea" în lanul de grâu și n-aș prinde-o niciodată...
Ajungem la Victoriei. Ea se repede către butonul de pe ușă. E nerăbdătoare. Îl apasă înainte să se facă verde. Deci și ea coboară aici... Eu cobor din tren înaintea ei, dar o urmăresc apoi de pe scările rulante...schimba la Victoriei către Universitate..."
"Am intrat în unele din vagoanele metroului. Avea să fie o zi plictisitoare, dar l-am văzut...și dintr-o dată mi s-a luminat privirea și odată cu ea și fața. Nu voiam să pară că sunt cu capul în nori, așa că am stat rezervată, dar deja începusem să dau semne că mă agit. Îmi mușcam buzele, clipeam des. Îmi plăcea ce stă lângă mine, nu puteam să neg. Se apropiase puțin de mine. Poate și asta mă făcea să n-am astâmpăr. Încercam să-l privesc pe furiș, dar de fiecare dată îmi ațintea privirea și mă făcea să roșesc.(sper să nu fi observat)
Ce? Am și ajuns la Victoriei? Oare coboară și el? Da, coboară...Ah! Mă gândesc să merg mai încet, să-l pot urmări... Și nenorocita asta de ușă nu se mai deschide! El oare de ce se grăbește? Eu mă grăbesc către el..."
"Dar picioarele mă duc înainte... ea se oprește la un moment dat pe peron. Și n-am curaj să mă opresc și eu lângă ea. Picioarele mă duc până în capătul peronului, departe de ea. Vine metroul, urc. Pe ea n-o zăresc, e prea multă lume.
Am uitat să vă spun: aflasem cum miroase, avea un parfum aparte pe care nu cred că-l voi mai întâlni pentru că am fost prea prost și purtător de orgoliu ca să mă opresc în loc pentru ea."
"What's ment to be will always find a way..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu