E frig, e frig, e frig! Închide fereastra aia nenorocită!
Ai șoseste de lână și îți ții nasul sub plapumă și-mi zici mie să închid fereastra?
Îmi e frig! Taci! Îmi e frig! Te rog, taci! Te rog!
Își ține capul între palme, iar apoi, ghemuită, ținându-și torsul în brațe se chinuie. Își umezește buricele degetelor cu lacrimi și din când în când suspină și stelele se apleacă tot mai mult să o privească. Își trage nasul și se adâncește și mai tare în gânduri. Își aduce aminte că trebuie să o lase mai moale. Că drumul pe care și-a ales să meargă cu pantofii noi de pânză verde e abrupt chiar dacă atunci când are ochelarii la ochi pare bătătorit și numa' bun de-o promenadă.
Nu-i mai place când râde și apoi plânge... dar își dă seama că dacă n-ar ține plapuma peste ea, sufocând-o, i-ar ieși la iveală toate temerile. Toate care se transformă în monștri și umblă la miezul nopții pe pereți.
E greu să-și mai aducă aminte cum era ea acum ceva timp... îi era greu pentru că se schimbase mult. Uneori i se pare că e mai urâtă în oglinda ei, dar atât de frumoasă în ochii lui, că nu mai are un trup chiar pe placul ei, dar e atat de perfect mulat în brațele lui, că nu mai are buzele atât de cărnoase precum și le vedea ea într-o vitrină de la Unirii, dar sunt atât de vii unite cu ale lui, că nu mai era atât de visătoare pentru că toate visele în care credea cu adevărat i le împlinise el. Totul era atât de firesc, dar în același timp un nor mare se chinuia să își facă loc deasupra capului ei.
Își scoate căpățâna de sub plapumă și o lasă să atârne pe marginea patului. În gol, în jos... pe jos.
Avea nevoie ca el să creadă în tot ce ea ajunsese să vadă dincolo de o oglindă.
Și totuși fereastra aia era ferecată bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu