E timpul să te trezești, M.!

Erau două tacâmuri pe masă. Și inimi înșirate pe o culme de rufe, afară, în plină stradă. Lăsate oricând să cadă sau iarna să înghețe și să se prăbușească pentru că o asemenea greutate nu e preferată de nimeni...-cum să-ți explic- căcatul ăsta e greu de dus pentru o persoană atât de mică.

Treceau orele prin fața ei ca niște melci bătrâni, încovoiați. 

Era frumoasă și frumusețea ei nu s-a dus odată cu gândurile care o apăsau strident. Avea părul negru, dar sufletul încă nu îi era negru.

Stătea pur și simplu la masa aia și își rodea unghiile până la carne. În microbuzul care o adusese până aici transpirase și sudoarea era prea rece și prea sărată pentru gustul ei. Se păstrase de-a lungul drumului și tot spera, spera să poată să o înlocuiască cu ceva dulce, ceva cu parfum de fragi, sau poate cu un pic de gust de miere...

Totul era la înălțimea așteptărilor ei. Numai că demult nu mai spera să fie așa cum își dorea.

Se juca cu furculița pe fața de masă albă și făcea contururi și trasa linii așa cum își aducea aminte că le văzuse în palma lui. Și încerca cu palma întinsă să imprime liniile pe mâna ei, să vadă dacă se simțea la fel ca atunci când îl ținuse de mână în grădina japoneză.

Apoi, ca din senin, începuse să plângă, dar din ochi nu îi curgeau lacrimi. Și nici fața nu i se schimonosea, nu i se contracta niciun mușchi. Plângea înlăuntrul ei. Și se scurgea pe podea cu tot cu visele ei și cu dorințele încă neîndeplinite, dar la care spera iar și iar și iar și iar pe acordurile melodiei Break a lui Selah Sue.

Voia cumva să fie totul bine, să bea o bere rece și să îi inghețe mâinile pe doză și apoi cu buricele degetelor înghețate să șteargă orice urmă de... tot de-al lui.

Treceau zilele, ea rămânea tot la masa aia, aia cu două tacâmuri, ascultând la nesfârșit casete audio vechi. Și nu știa că au trecut zilele și nu știa că a venit totuși septembrie și că trebuie să facă curățenie. Și că dacă din întâmplare va deschide fereastra, o să observe toată lumea care i se așterne la picioare și care o invită călduros să se ridice de la masa aia și să scape tacâmurile ei pe jos și îndreptându-se spre ușă să le calce în picioare. Iar pe ale lui să le lase acolo și păianjenii să își facă cuibușor de nebunii pe ele.

Iar ea... pe ea o așteaptă soarele afară ca s-o strângă în brațe!

Pentru M. cu dragoste de la S. Întotdeauna!