Acuarelă de emoții

     

     Ce creatură fantastică, eu, femeia... Astăzi miros a vanilie și prune, mâine a scorțișoară și măr...

Azi am raze circulare în păr, mâine mi-l întind pe palmă și număr verticalități în suflet...

     Ce ființă supranaturală. tu, bărbate... Astăzi mă înneci cu prezența în singurătatea pernei mele, mâine nu ești nici măcar într-o coagulare de sânge...

      Dar lângă tine sunt cu tine, în tine. Sunt suflet lângă trupul tău și când trupurile noastre tac, sufletul meu ia foc.

Îți apar pe buze amintiri de arome? Sunt eu, nu te speria... mi-e atât de dor de tine încât sărut vântul care-ți revarsă în vene... și tu te-ntorci cu inima bătându-ți a tumult. Eram eu, puiule, nu-ți fie teamă!

Cutremur dragoste în fiecare por deschis al pielii tale și nu mi-e niciodată frică să-ți spun că iubesc să te iubesc, bărbate!

Cândva... într-o agendă,

    
     Mi-am dezvoltat o latură extrem de periculoasă. În sensul că pot să-mi duc zilele cu ea, dar nu mă pot decide dacă îmi face sau nu placere să mă chinui puțin câte puțin, sfârșind prin a da foc cuvintelor și a scuipa scrisul.

        Îți spun în gând. M-am hotărât. Deocamdată e unicul, micuțul și confortabilul mod prin care îți pot spune, fără să-mi fie frică, fără să simt că pierd, că mă pierd...fără să simt că neîncrederea îți sapă șănțulețe pe tâmple.

        Ți-am spus azi-dimineață, când încă dormeai și atunci când te-ai trezit și m-ai privit cu ochi de copil, când îți simțeam gândurile furnicându-mi mie pielea. Ți-am spus și ieri seară, printre cearșafuri, când luminile au explodat întuneric pe sufletele noastre.

       Te simt în fiecare por, pe gene am praf de stele sub care am rătăcit de atâtea ori în speranța că mă regăsesc în tine. Te iubesc pentru că te simt și te simt pentru că te iubesc. Ciclu vicios. 

Și n-am nevoie de ticăitul unui ceas sau de foșnet de file care să-mi spună contrariul.

Ceva-uri.

Dacă ai știi că eu m-am simțit un alt om încă de pe atunci când mi-ai  arătat cum se întinde orașul 

luminiță cu luminiță 

și fiindu-mi frig m-ai îmbrățișat cu un sărut.

 În cazul meu nu ningea, dar ploua cu stele.

***

Am zis mereu că sufletul ți se vede mai bine când dormi. Când nu ești rău, nervos, supărat. 

Și al tău, acum, e atât de frumos... l-aș îmbrățișa până s-ar sufoca.

Furtună-mă în ochii tăi și apoi soare-mă în brațele tale.

Ascunde-mă legat la ochi și apoi caută-mă cu inima bandajată.

Toate astea cu sufletul tău somnoros.

Abia aștept să-ți dai seama că m-ai descoperit.

Te guardo en el silencio y el calor de mi peqeño bolsillo llamado alma.

Caută-mă acolo unde știu sigur că am pus o bucată inimaginabil de mică de materie care mă compunea odat' și umple-te de mine, sufocă-te.

Eu nu te-am căutat niciodată, am știut doar că pe fundul unei mări, oricum se află o dorință. Una care are nevoie doar de un suflu de aer proaspăt într-o seară de vară, când te-ai așezat cumva pe sufletul meu. Nu m-a deranjat că n-ai zis "pardon!", mi-a plăcut să te țin în poala sufletului meu și să-ți fredonez cântece de leagăn în gând ca să adormi și să-mi gâdili cu genele aorta.

Pulsează, pulsează... stele cad una câte una, dorințele nu-mi vine să le rostesc nici măcar în șoaptă, așa, cu mine însămi... 

Știam doar că aveau să se împlinească... într-o zi. 

Iar seri de vară ca aceea vor mai fi atâtea și atâtea... stele vor mai cădea atâtea și atâtea...