Stăteam în patul meu, din camera aceea... jos, în dreapta mea stă cealaltă jumătate de suflet. Doarme și poate nu știe... Că vreau să plâng astă seară.- Mai târziu, spre dimineață, aveam să aflu că știa.-
Mă chinui, dar nu-mi plânge decât un ochi...și nici nu-i lacrimă, pare că e un soi de apă ce curge din ochi... ca atunci când ești răcit.
Mă enervez și mă întorc pe partea cealaltă. Acum vreau să dorm. Nu mai are rost. Nimic nu mai are rost. Nimic din ce-a fost și nimic din ce o să vină.
N-am regrete, dar am greșeli ce mi-aș dori să nu le fi făcut. N-am remușcări, dar uneori simt un val mic de vinovăție. M-am contrazis cu mine toată viața și niciodată n-am câștigat vreun pariu.
E timpul să tac și să fac.
M-am jucat mult prea mult. N-a fost de-ajuns să-mi fac mie rău, dar am trecut la alții. Am făcut rău altora și nu m-am uitat la chipul lor. Dacă e schimonosit de durere sau doar se prefac cum mă prefac și eu uneori. Am mers prea departe...
M-am hotărât să-mi învăț sufletul (al meu, întreg) să se maturizeze, să crească, să nu mai fie prost, să știe să zică numai NU, să stea locului, să aibă orgoliu și personalitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu