Natural disaster love-smash the apples and make juice.

Știi cum e?

E ca atunci când ai mers o zi întreagă și n-ai observat oamenii din jurul tău. Nu ai simțit că treci pe lângă ei, că te privesc, că poate râd de tine, că te bârfesc... N-ai văzut mijloace de transport, n-ai simțit mirosuri urâte de capitală, n-ai auzit claxoane, nici măcar muzică ...

E ca atunci când trece ziua repede pentru că ai cu ce s-o umpli...

E ca atunci când ți se scurge miere prin vene...

E ca atunci.. DA! Și e atât de bine ca atunci...

I wonder why I never learned my lesson(...)Talking to myself but I never listen

Am o voință pictată în negru.

Mă văd alergând în sens invers pe scările rulante, ele urcă, eu cobor,

mă prind de baloane colorate

pe care le pierd copiii alergând și ei și strângând în mânuțe bucăți de ciocolată

așa cum strâng eu regrete pe care încerc să le maschez.

Vreau să găsesc un motiv pentru care,

tot alergând așa,

să capăt voința să ajung jos și să mă izbesc de o platformă

rece,

să mă frâng și să vii să mă culegi,

să îmi aduni bucățile în eșarfa ta

și să mă porți la gât zi de zi,

în tramvaiul care te duce spre nicăieri.

Și a trecut demult vremea când îmi ieșeam din fire.

Acum doar mi-e dor

de momente pe care nu le-am trăit.

Văd o strângere de mână și-un sărut la metrou

și-mi vine să plâng,

dar mă șterg discret cu mâneca bluzei

și-mi zic "nu aici, nu!"

deși aș plânge... aș plânge

ah cât aș plânge...

Vezi fluturii ăia doi, frumos colorați care-ți zboară deasupra capului?

Sunt aglutinați prin iubirea ce și-o poartă.

Și nu-i un capriciu, dar i-aș mânca...

numai să nu-i mai văd,

să nu își mai fluture aripile 

și să nu le mai cadă picături de dragoste

în capul tău,

căci mi-e ciudă.

Mi-e frică, totuși să-i mănânc, ajung în stomac și nu îmi va fi bine.

Vreau să fiu un floricol, să-mi trăiesc viața pe o roză 

pe care s-o culegi într-o înserare de vară,

pe care s-o alegi din prima,

fără să stai pe gânduri, fără să te atragă alte roze,

să-ți pară cea mai frumoasă...

Cu câteva cuvinte să mă îmbeți și să cred că toată viața mea de insectă,

locatar al rozei,

a fost amară 

și succint să-ți explic că aș vrea s-o arunci,

că nu-mi pasă,

chiria e plătită,

vreau să mă iei pe mine...

Nu știu ce-s, ce voi fi...

Pot să fiu un greiere,

căci ai suflet de artist

și când vei simți nevoia să apeși cu un cărbune moale pe inima mea,

aș putea să-ți cânt romanțe...

Aș putea să fiu și fluture,

dar am început să-i urăsc din varii motive...

Dar pentru tine aș putea fi, doar că va trebui să mă ții închisă într-un borcănel.

Aș putea să fiu chiar și un cărăbuș, 

dar știam că atunci când erai mic te-a speriat unul.

Eu n-aș face asta niciodată,

recunosc că m-aș strecura pe sub cămașa ta și ajungând la guler,

obosit, ți-aș spune că n-am nevoie de două perechi de aripi,

pe una ți-aș da-o ție să putem face o promenadă printre nori.

Și chit că eu aș zbura mai încet decât tine

tot aș fi mulțumită,

că te văd fericit.

Aș încerca să fiu și o muscă,

dar e respingătoare

și râd în palmă imaginându-te

alergând de colo-colo cu pliciul în mână,

încercând să mă prinzi și să mă izbești de primul perete care-ți iese în cale.

O furnică?

E mult prea micuță...

O să mă trezesc că mă privești de mult prea sus când am să-ți spun

că tare mi-aș dori să mă cațăr până la tine.

O albină?

O albină...da...

Dar aș sfârși prin a te înțepa de atâta dragoste pe care ți-o port...

Și tu n-ai avea nimic împotrivă, te-ai alege cu o umflătură doar,

dar eu...

Eu aș muri.

Pentru tine.

Eseu

Stăteam în patul meu, din camera aceea... jos, în dreapta mea stă cealaltă jumătate de suflet. Doarme și poate nu știe... Că vreau să plâng astă seară.- Mai târziu, spre dimineață, aveam să aflu că știa.-

Mă chinui, dar nu-mi plânge decât un ochi...și nici nu-i lacrimă, pare că e un soi de apă ce curge din ochi... ca atunci când ești răcit.

Mă enervez și mă întorc pe partea cealaltă. Acum vreau să dorm. Nu mai are rost. Nimic nu mai are rost. Nimic din ce-a fost și nimic din ce o să vină. 

N-am regrete, dar am greșeli ce mi-aș dori să nu le fi făcut. N-am remușcări, dar uneori simt un val mic de vinovăție. M-am contrazis cu mine toată viața și niciodată n-am câștigat vreun pariu. 

E timpul să tac și să fac.

M-am jucat mult prea mult. N-a fost de-ajuns să-mi fac mie rău, dar am trecut la alții. Am făcut rău altora și nu m-am uitat la chipul lor. Dacă e schimonosit de durere sau doar se prefac cum mă prefac și eu uneori. Am mers prea departe...

M-am hotărât să-mi învăț sufletul (al meu, întreg) să se maturizeze, să crească, să nu mai fie prost, să știe să zică numai NU, să stea locului, să aibă orgoliu și personalitate.

P.S. :Apropo... tu știai că s-a terminat? Nu? Ah, îți spun eu! S-a terminat!:)

Bla, bla... (2)

Așa cum ți-am spus și mai demult... nu mai vreau să-mi fac amintiri...Am destule amintiri care nu se pot șterge, sunt cele care mi se vor derula în minte mereu, în caz de ceva...așa că de ce aș mai avea nevoie și de fotografii sau mici atenții?

-It's easier to say yes than to say no to a fool.-

Mă văd ieșind pe o ușă și intrând pe alta, mă văd spunându-ți că nu mai am ce să-ți spun și apoi te sărut... Contradictorii care-mi fac viața digerabilă. 

Mă gândesc să o iau de la început, să mai caut... că poate e greu să modelezi ce deja ai... 

Later edit(16:47)- Râd ca o proastă și îmi râde și inima... că poate chiar sunt importantă pentru tine. 

P.S.-ul celeilalte jumătăți de suflet : Ma'Shawty: "Ai grijă când te hotărăști asupra unui lucru când ești nehotărâtă, că s-ar putea să intervină ceva care să te dea din nou peste cap, calmându-te!"

Bla, bla...(1)

M-am săturat de zgomotele dinăuntrul meu.

M-am săturat de tine când nu suni și când nu știu ce vreau de la noi, m-am săturat de abonamente la metrou, de mașini și claxoane, de durere, de oboseală, de aceeași muzică, de stres, de mizerie, de... mine...

Ce-aș vrea acum... e să nu mă gândesc că mi-ar plăcea să mă ții în brațe... Hmm, n-ai facut asta niciodată! Niciodată?! Ahh, dar sunt doar 40... dar 6...

Revin când voi fii lucidă.

cursă - atac - lovitură - mişcare - trăsătură - dezmierdare - izbitură - bătaie a ceasului

E 4 dimineața? Sau e 5? E chiar 5 și ceva, aproape de 6.

Dormi. Ți-ai acoperit cu o mână ochii. Mi se pare și normal. La 6 răsare soarele... cum ai fi putut să adormi dacă soarele răsărea?

Cât încă luna mai era pe cer, te învăluia în lumina ei și mă făcea să îți iubesc pielea și să te privesc...

Mai devreme de asta... îmi era foarte somn, dar văzând cum te acoperă luna... mi-a pierit somnul de pe gene și-am rămas așa... cu ochii la tine. Îmi plăcea că nu sforăiai deși erai foarte obosit. Respirai, doar, foarte profund. Și, recunosc, și asta mă făcuse să-mi piară somnul. Pentru că eu nu pot adormi decât în liniște, pe când tu nu.

Nu miroseai a niciun fel de parfum...miroseai a tine, a bărbat. 

Nu știu dacă am să mai simt asta, nu știu de ce, dar... nu.

Mi-am lasat ploapele să se închidă, deveniseră tot mai grele... și înainte să adorm mi-am promis c-am să te învăț să mă iubești.

Sid: What do you have to say to me?
Cassie: I’ll love you forever, Sid.
Sid: You will?
Cassie: Yes. That’s the problem.

Flash-uri. Au revenit.

"Tocmai a pășit în vagonul în care stăteam plictisit și rezemat de bara rece din metal, bătând nervos, cu piciorul în podeaua respingătoare a trenului. Se închid ușile și vocea monotonă anunță numele următoarei stații.

Ea se rezeamă, la fel ca mine, de bară, dar de cea din celălalt capăt, destul de departe de mine și nu știu ce instinct  mă face să mă apropii puțin de ea. Poate că voiam să aflu cum miroase, poate voiam să aflu cum o cheamă, poate voiam să aflu ce poartă în suflet. Sunt puțin nebun. De fapt, m-au înnebunit genele ei, pe care le mișcă neîncetat și buzele-i care freamătă- poate e nerăbdătoare să ajungă. Nu m-am gândit la asta. Oare la ce stație coboară? Oare cât timp mi-a mai rămas s-o admir? Să intru în vorbă cu ea? Am s-o sperii. S-o întreb cum o cheamă? Maria, Raluca, Alina? Mai bine nu o întreb nimic, mai bine tac și o privesc cât e de frumoasă, dorindu-mi ca măcar ea să-mi adreseze câteva cuvinte fie chiar și pentru a mă certa că mă holbez la ea. Dar nu se întâmplă nimic. Vreme de patru stații nu face decât să fie încântătoare. Când și când îi captez atenția: se uită fix la mine și apoi parcă se rușinează și alege alt punct pe care să-l fixeze. 

Are trei alunițe pe obraz. Îmi imaginez ce formă iau obrajii ei atunci când zâmbește. Are parul lung, atins de raze de soare- am juca "Ascunselea" în lanul de grâu și n-aș prinde-o niciodată...

Ajungem la Victoriei. Ea se repede către butonul de pe ușă. E nerăbdătoare. Îl apasă înainte să se facă verde. Deci și ea coboară aici... Eu cobor din tren înaintea ei, dar o urmăresc apoi de pe scările rulante...schimba la Victoriei către Universitate..."

"Am intrat în unele din vagoanele metroului. Avea să fie o zi plictisitoare, dar l-am văzut...și dintr-o dată mi s-a luminat privirea și odată cu ea și fața. Nu voiam să pară că sunt cu capul în nori, așa că am stat rezervată, dar deja începusem să dau semne că mă agit. Îmi mușcam buzele, clipeam des. Îmi plăcea ce stă lângă mine, nu puteam să neg. Se apropiase puțin de mine. Poate și asta mă făcea să n-am astâmpăr. Încercam să-l privesc pe furiș, dar de fiecare dată îmi ațintea privirea și mă făcea să roșesc.(sper să nu fi observat)

Ce? Am și ajuns la Victoriei? Oare coboară și el? Da, coboară...Ah! Mă gândesc să merg mai încet, să-l pot urmări... Și nenorocita asta de ușă nu se mai deschide! El oare de ce se grăbește? Eu mă grăbesc către el..."

"Dar picioarele mă duc înainte... ea se oprește la un moment dat pe peron. Și n-am curaj să mă opresc și eu lângă ea. Picioarele mă duc până în capătul peronului, departe de ea. Vine metroul, urc. Pe ea n-o zăresc, e prea multă lume.

Am uitat să vă spun: aflasem cum miroase, avea un parfum aparte pe care nu cred că-l voi mai întâlni pentru că am fost prea prost și purtător de orgoliu ca să mă opresc în loc pentru ea."

"What's ment to be will always find a way..."

#31#

Fugăresc doar amor imposibil. Ce e posibil... îmi displace teribil!

QuEsTiOn

E pentru prima dată-n viață când nu mă mai complic, când nu mai pun suflet. Ce-o fi?

Pentru ca de azi e: Nu. Nu cred că asta îmi doresc.
Și sper că știi că asta e ultima oară. Scoate biletul!
CITEȘTE-L!

Numărul100.(sau numărul 3)

Uite ce face din mine... Și te miri de ce vântul îmi zburlește părul și-mi înfrigurează coloana vertebrală...

Aprinde o țigară, pune-mi-o curtenitor între buze. Aprinde-o cu bricheta asta, îți spun că știe să mai aprindă și alte chestii.

Două căni de ceai. Soarbe-mă și-ți spun ce vrei să auzi. Nu mă știu decât agățată de tine ca un balon roșu, prins  de mânuța lipicioasă de acadeaua dulce, a unui copil. Și nu știu ce mi se întâmplă. Da, știu, e ceai de scorțișoară și miere, dar tot nu știu ce se întâmplă. 

Mă joc șotron cu tine și gândurile mele și n-am pietricică. 

E pustiu, e gol, e întuneric, dar ai lanterna aia de plastic pe care ți-am lasat-o marți, înaine să pleci. Nu știu ce dracu luminezi cu ea, dar... e o luminiță.

Și mă văd alergând după ea, chiar daca face pe nesimțita și dispare când și când.

S-ar putea ca mâine să nu mai știu (iar) despre ce vorbesc. Dar tot lupt și lupt... ceva îmi șoptește că e altfel de data asta. 

Abia aștept momentul când va urla același lucru.