Gânduri de nu mai știu când.

 

    Te trezești când luna îți zâmbește în față și-alergi grăbit către dulap. Nu știi ce cauți, te dezbraci de gândurile negre înainte ca ele să prindă formă și să aibă pretenția unei culori aparte.

     Dar te oprești în loc căci e tot noapte. Câte țigări să mai fumezi cu gândul la zi? Te-ai săturat să numeri stele. De unul singur e întotdeauna mai greu.

      Pui capul pe pernă, întinzi o mână, atingi un creștet, te joci în parul lui moale, te gâdilă și chicotești... dar e doar perna cu fulgi de lebădă și fața de pernă nouă.

     Te uiți cu coada ochiului cum prinde formă... o formă de corp omenesc... e doar cearșaful atat de uzat.

     Adevărul e că... zilele mele sunt mereu nopți... ca să pot să te visez. 

Fără chip.

 

De n-ai fi, n-aș știi de unde putere să mă trezesc în fiecare dimineață,

De n-ai fi, n-aș știi de ce pun două tacâmuri la masă.

Fără tine, nu mă regăsesc pe nicăieri.

De n-ai fi, n-aș știi de unde atâta răbdare să te simt mai mult 

decât o fac acum, să mă simți mai mult decât te-ai gândit vreodată c-ai putea 

s-o faci.

Fără tine, aș strânge perna în brațe simțind parfumul tău.

Nu sunt fără tine.

 

Eu nu renunț. Eu nu renunț fără să lupt. Eu nu renunț fără să lupt, căzând și mânjindu-mă de noroi. Chit că nu știu dacă urmarea îmi va aduce vreo glorie, fie ea și tardivă. Asta sunt; nu renunț.

Nu renunț știind că pot să te învăț să privești în mine și să înțelegi de ce sufletul meu stă în genunchi  și e gata să te dezmiardă și nu ostil, impunător, uitându-se de undeva, de sus, la mine, așa cum e al tău.

Nu renunț să îl învăț și pe al tău că nu va face bătături.